Zece motive contra avortului chimic
Mons. Giampaolo Crepaldi
Teme: Bioetică
Pilule RU486
Problema vieţii este în centrul doctrinei sociale a Bisericii, aşa cum a indicat în mod clar Papa Benedict al XVI-lea în Enciclica Caritas in veritate. Este în centru pentru că se referă în mod radical la demnitatea persoanei şi pentru că de modul în care este tratată tema respectării vieţii umane depind toate celelalte probleme sociale. Pe ce se va construi viaţa comunitară dacă conştiinţa noastră este “de acum incapabilă să cunoască umanul” (Caritas in veritate, nr. 75) şi dacă noi cedăm în faţa “absolutismului tehnicii”?
Observatorul internaţional Cardinal Van Thuân despre doctrina socială a Bisericii propune un decalog împotriva pilulei RU486, pe care o consideră expresie a unei culturi dezagregatoare, care distruge pasiunea pentru viaţă şi loveşte până la origini semnificaţia faptului de a fi împreună.
1. Un avort este întotdeauna un avort. Modalitatea - chimică sau chirurgicală - prin care se realizează nu schimbă natura sa de “delict abominabil”, deoarece nu variază caracterul voluntar de a provoca eliminarea unei fiinţe umane nevinovate.
2. Avortul chimic nu este mai puţin periculos pentru sănătatea femeii. Ştirile demonstrate cu privire la 29 de morţi care fac referinţă directă la folosirea pilulei RU488 sunt o realitate care arată că această metodă este de zece ori mai periculoasă decât cea chirurgicală pentru sănătatea femeii. Desigur, ambele sunt la fel de letale pentru viaţa celui zămislit.
3. Pare un medicament, dar este numai o otravă. Pilula Mifepriston, numită RU486 de industria farmaceutică Roussel-Uclaf care a studiat-o şi o produce, apare în literatură din 1982 şi este un hormon steroid sintetic care înlocuieşte progesteronul, hormonul care susţine sarcina, făcându-l ineficace: prin urmare embrionul moare sau, dacă supravieţuieşte, de cele mai multe ori are daune grave în dezvoltare şi handicapuri grave: acesta este motivul pentru care, în Franţa, femeile semnează un modul care le angajează să recurgă la avortul chirurgical dacă “pilula” nu ar ajunge să îşi facă efectul complet. Asocierea dintre mifepriston şi prostaglandin nu are nici o acţiune terapeutică, nu vindecă nici o boală, nu desfăşoară nici o acţiune benefică; are un singur scop: să elimine prin moartea sa un embrion uman.
4. “Pilula” pentru a avorta banalizează avortul. A folosi un produs chimic, în plus catalogat ca medicament, induce două erori dramatice: a considera că avortul este un lucru uşor şi că face parte din cadrul terapiilor medicale. Faptul că nu este uşor îl demonstrează experienţele relatate de femei, marile suferinţe care rămân necunoscute şi pot să se manifeste chiar după mulţi ani. Şi este o gravă minciună a induce să se creadă că sarcina este o “boală” care se poate “îngriji”, adică să fie eliminată, printr-o opţiune medicală. O sarcină este prezenţa unei noi fiinţe umane, nu este o durere de cap sau o răceală: nu se tratează în acelaşi mod!
5. RU486 constrânge femeia la singurătate. Mifepristonul este dat femeii care îl ia personal; după câteva ore apar dureri şi hemoragie care trebuie să fie supravegheate şi monitorizate personal, şi apoi trebuie să fie prezentate la o vizită succesivă la medic, în timpul căreia este prescrisă o a doua “pilulă” care ajută expulzarea definitivă a embrionului. Perioada de timp în care se întâmplă toate acestea poate să dureze de la trei la cincisprezece zile, cu mare variabilitate individuală a simptomelor dureroase, pentru care oricum pot să fie prescrise calmante, care se iau tot personal. Nu este posibil ca tot parcursul să fie realizabil în spital, date fiind ar fi costurile foarte mari ale unei internări atât de prelungite: şi acest lucru face ca femeia să fie total singură în gestionarea avortului, aşa cum se întâmplă în avortul “clandestin”.
6. Nu este mult timp pentru o reflecţie corespunzătoare. Pilulele sunt date femeilor în perioade în mod necesar scurte, trebuind să fie luate în primele 49 de zile ale sarcinii pentru ca să fie eficace, nepermiţând o reflecţie articulată cu privire la decizia definitivă. Legea 194/78, care reglementează în Italia avortul voluntar, prevede să fie lăsat un timp corespunzător pentru evaluarea situaţiilor, a posibilelor alternative şi ajutoare pe care femeia cu sarcină dificilă le poate primi. RU486 grăbeşte, scurtează termenele, apare şi prin tempoul său ca o “soluţie” rapidă, aproape un automatism: sunt însărcinată - nu vreau copilul - iau pilula.
7. Desfăşoară o acţiune care educă prost. Care poate să fie rezultatul educativ al unei mentalităţi de banalizare a acţiunilor, dacă nu deresponsabilizarea? Dacă este posibil din punct de vedere tehnic, şi necenzurabil din punct de vedere etic, acceptat cu dezinvoltură şi chiar numit “progres” şi “cucerire de civilizaţie” faptul că, în faţa unei dificultăţi în sarcină, modul cel mai simplu pentru a rezolva problemele este acela de “a lua o pastilă”, cum este posibil să se educe la responsabilitate?
8. Reprezintă o ideologie. Speranţa, nici măcar prea ascunsă, este ca această modalitate chimică să devină calea normală pentru a avorta şi care chiar poate înlocui contracepţia, astfel încât să se poată recurge la ea în mod obişnuit. Mentalitatea de recurgere la avort de fiecare dată când contracepţia eşuează este unul dintre efectele colaterale cele mai periculoase ale aşa-numitului “control al naşterilor”. Într-un viitor apropiat, dacă într-adevăr ar fi folosită RU486 la prima apariţie a sarcinilor, avortul ar deveni, încă mai mult decât astăzi, mijlocul obişnuit de planificare familiară, cu o pierdere foarte gravă a percepţiei demnităţii vieţii umane.
9. Nefiind un medicament, nu se poate impune medicilor să o prescrie. Adesea se asociază dreptul la obiecţia de conştiinţă a medicului şi a lucrătorului sanitar exclusiv cu o intervenţie directă. Administrarea de medicamente este văzută în mod tendenţial ca indiferentă în evaluarea etică, pentru că fiecare alege şi acţionează personal în luarea unui medicament; această “pilulă” nu este un medicament şi cu atât mai puţin nu “salvează viaţa”, dimpotrivă: de aceea efectul său (avortul direct şi voluntar) cade pe deplin sub evaluarea conştiinţei fiecăruia. În mod deosebit, orice medic trebuie să fie liber să se disocieze şi să refuze prescrierea ei, care ar fi o cooperare activă şi conştientă la un act considerat nedrept şi ilicit.
10. Un avort este mereu un avort şi numai avort. În pofida răspândirii, în pofida numerelor atât de impunătoare încât împiedică percepţia lui reală, în pofida înşelării semantice de a-i schimba numele (întrerupere voluntară a sarcinii), în pofida eforturilor pentru a-l face neobservat, banal, rutinar, avortul rămâne un act nedrept în mod grav, un doliu care trebuie depăşit, o rană care trebuie vindecată. A pierde conştiinţa acestui fapt nu schimbă realitatea faptelor: un fapt este un fapt. În ciuda tuturor ideologiilor. (Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)
marți, 10 noiembrie 2009
luni, 9 noiembrie 2009
Rugaciunea ca terapie
Rugaciunea ca terapie
Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.[1]
„O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.” Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - „stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută.
Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică..
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui. Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăşi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus a. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică. Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.
A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. „
\Apa „distinge” nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative. [1] De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar „mecanismul”, fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.
Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.[1]
„O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.” Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - „stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută.
Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică..
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui. Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăşi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus a. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică. Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.
A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. „
\Apa „distinge” nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative. [1] De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar „mecanismul”, fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.
marți, 3 noiembrie 2009
SANTO SUBITO
SANTO SUBITO
Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea a învins prin miracol boala Parkinson, a început să vorbească inimilor celor mai sensibile de pe pământ,
Simplu şi sincer în faţa celor puternici, care obişnuiţi cu conversaţiile diplomatice, cu strategiile verbale, în faţa cuvintelor sale limpezi, uitau de “coroane”, de funcţii şi mândrie şi îngenuncheau în faţa sa pentru a-i săruta mâinile oneste.
L-am văzut îmbrăţişând copiii de orice rasă şi condiţie socială. A binecuvântat creştini europeni, africani, sud-americani, australieni…
L-am admirat rugându-se în genunchi la Lourdes, Fatima, la Sfântul Mormânt sau într-o parohie romană, apoi, mergând încet, singur, sprijinindu-se în baston, într-o pădure din Valle d`Aosta.
Pentru noi, românii, vizita în România în perioada 7-9 mai 1999 va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria noastră contemporană dar, mai ales, în sufletele şi în inimile noastre. Papa Ioan Paul al II-lea vizita atunci pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă şi a fost primit cu mult respect şi entuziasm.
La Liturghia celebrată de Sfântul Părinte la Parcul Izvor din Bucureşti, mulţimea aflată acolo a început să scandeze: “Unitate! Unitate! Unitate!” şi “Vivat papa! Vivat papa! Vivat papa!”
Câte amintiri de neuitat! Toţi l-am iubit pe papa Wojtyla. Cum am putea uita acea mână care tremura de suferinţă, în timp ce trasa o cruce în aer? Cu siguranţă ea va rămâne unică şi inconfundabilă.
A iubit şi a iertat, trebuie apreciat foarte mult deschiderea sa către toţi oamenii, fie ei creştini sau necreştinit, tineri, bolnavi, bătrâni.
Îmi amintesc scandarea: “Santo subito! Santo subito!” (Sfânt imediat! Sfânt imediat!)
Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat un asemenea papă. Să ne rugăm să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor!
ÎNĂLŢĂM RUGĂCIUNI LA ÎMPLINIREA A 10 ANI DE LA MEMORIABILELE CUVINTE SPUSE:
“ROMÂNIA ESTE GRĂDINA MAICII DOMNULUI!“
Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea a învins prin miracol boala Parkinson, a început să vorbească inimilor celor mai sensibile de pe pământ,
Simplu şi sincer în faţa celor puternici, care obişnuiţi cu conversaţiile diplomatice, cu strategiile verbale, în faţa cuvintelor sale limpezi, uitau de “coroane”, de funcţii şi mândrie şi îngenuncheau în faţa sa pentru a-i săruta mâinile oneste.
L-am văzut îmbrăţişând copiii de orice rasă şi condiţie socială. A binecuvântat creştini europeni, africani, sud-americani, australieni…
L-am admirat rugându-se în genunchi la Lourdes, Fatima, la Sfântul Mormânt sau într-o parohie romană, apoi, mergând încet, singur, sprijinindu-se în baston, într-o pădure din Valle d`Aosta.
Pentru noi, românii, vizita în România în perioada 7-9 mai 1999 va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria noastră contemporană dar, mai ales, în sufletele şi în inimile noastre. Papa Ioan Paul al II-lea vizita atunci pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă şi a fost primit cu mult respect şi entuziasm.
La Liturghia celebrată de Sfântul Părinte la Parcul Izvor din Bucureşti, mulţimea aflată acolo a început să scandeze: “Unitate! Unitate! Unitate!” şi “Vivat papa! Vivat papa! Vivat papa!”
Câte amintiri de neuitat! Toţi l-am iubit pe papa Wojtyla. Cum am putea uita acea mână care tremura de suferinţă, în timp ce trasa o cruce în aer? Cu siguranţă ea va rămâne unică şi inconfundabilă.
A iubit şi a iertat, trebuie apreciat foarte mult deschiderea sa către toţi oamenii, fie ei creştini sau necreştinit, tineri, bolnavi, bătrâni.
Îmi amintesc scandarea: “Santo subito! Santo subito!” (Sfânt imediat! Sfânt imediat!)
Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat un asemenea papă. Să ne rugăm să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor!
ÎNĂLŢĂM RUGĂCIUNI LA ÎMPLINIREA A 10 ANI DE LA MEMORIABILELE CUVINTE SPUSE:
“ROMÂNIA ESTE GRĂDINA MAICII DOMNULUI!“
Aveam maladia Parkinson--mărturia sorei Marie Simon Pierre
Mi l-au diagnosticat în iunie, în 2001. Afecţiunea a afectat toată partea stângă a corpului, fapt care mi-a cauzat o serie de dificultăţi, fiind stângaci. După 3 ani, cu o fază iniţială progresivă lentă a maladiei, a urmat agravarea sintomului: accentuarea tremurului, rigiditate, dureri, insomnie.
Din 2 aprilie 2005 am început să mă agravez din săptămână în săptămână, slăbeam din zi în zi, nu reuşeam să mai scriu (vă repet, sunt stângaci) sau dacă încercam să o fac, ceea ce scriam era greu de citit. Nu mai reuşeam să conduc auto, excepţie pe trasee scurte, pentru că piciorul meu stâng, câteodată se bloca pentru mai mult timp şi rigiditatea nu-mi mai permitea să mai pot conduce. Pentru a-mi putea desfăşura activitatea în spital, aveam nevoie de timp. Eram terminată. După diagnoză, îmi era greu să-l văd pe Ioan Paul al II-lea la televizor. Mă simţeam în schimb foarte aproape de el în rugăciune şi ştiam că el putea să înţeleagă ceea ce eu voiam. Mă minunam de puterea şi de curajul care mă îndemnau să nu mă dau bătută şi să iubesc această suferinţă. Numai iubirea ar fi dat sens a toate acestea. Era o luptă, zi de zi, dar dorinţa mea era de a o trăi în credinţă şi de adera cu iubire la voinţa Tatălui.
Era Sfântul Paşte (2005) şi doream să-l vad pe al nostru Sfânt Părinte la televizor pentru că ştiam, în intimul meu, că ar fi fost pentru ultima dată că aş fi putut să o fac. Era că, toată dimineaţa mă pregăteam pentru aceea ”întâlnire” (el mă chema la ceea ce eu aş fi fost peste câţiva ani). A fost greu pentru mine, fiind tânără ... O situaţie neprevăzută la serviciu, care nu mi-a permis ca să-l văd.
În seara de 2 aprilie toată comunitatea s-a reunit pentru a participa la seara de rugăciune din piaţa Sfântul Petru, în legătură în direct la televiziunea franceză cu dieceza de Paris (KTO) ... la anunţul morţii lui Ioan Paul al II-lea am crezut că este sfârşitul lumii, am pierdut prietenul care mă înţelegea şi care îmi dădea putere de a merge înainte.
În acele zile aveam senzaţia unui mare gol sufletesc, dar aveam şi certitudinea de a Sa vie prezenţă. Pe data de 13 mai, sărbătoarea Sf. Fecioare Maria de la Fatima, Papa Benedict al XVI-lea anunţă oficial dispensa specială pentru a începe Cauza de Beatificare şi Canonizare al Slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea. Începând din 14 mai surorile noastre din toate comunităţile franceze şi africane cer mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea pentru a mă vindeca. Se vor ruga fără întrerupere, fără a se obosi, până ce va sosi ştirea că vindecarea mea a avut loc.
În acea perioadă eram în vacanţă. Pe 26 mai după ce am terminat timpul de odihnă, m-am reântors în comunitate total sfârşită din cauza bolii. << Dacă crezi, vei vedea măreţia lui Dumnezeu >>; acesta este versetul din evanghelia Sfântului Ioan care din 14 mai m-a însoţit. Este 1 iunie: nu mai pot! Trebuie să lupt ca să stau în picioare şi să merg. Pe 2 iunie, după-amiază o caut pe superioara mea pentru a-i cere să mă scutească de la activitatea mea. Ea îmi cere să rezist încă un pic până la reântoarcerea de la Lourdes, în august, adăugând: << Ioan Paul II nu şi-a spus ultimul său cuvânt >>.
Desigur, el era prezent in acea întâlnire care s-a desfăşurat în pace şi în seninătate. Apoi, superioara mea îmi dă un stilou şi îmi cere să scriu << Ioan Paul al II-lea >>: este ora 17:00. Cu mare greutate scriu << Ioan Paul al II-lea >>. În faţa scrisului nelegibil rămânem pentru mult timp în tăcere... ziua continuă ca de obicei. După ce am terminat rugăciunea de seară, pe la ora 21:00 trec pe la locul meu de activitate pentru ca după aceea să mă reântorc în cameră. Simt dorinţa de a lua stiloul şi de a scrie, ca şi cum cineva mi-ar fi spus: << ia-ţi stiloul şi scrie >>... este ora 21:30 / 21:45.
Scrisul este clar legibil: surprinzător! Mă aşez în pat, minunată! Se împlineau două luni exact de la reântoarcerea lui Ioan Paul al II-lea în Casa Tatălui... Mă trezesc la ora 4:30, surăprinsă că am putut să dorm. Mă ridic din pat: corpul meu nu mai are dureri, nici o rigiditate şi în interiorul meu nu mai sunt aceeaşi. Pe urmă, o chemare interioară şi un puternic impuls de a merge în faţa Sfântului Sacrament pentru a mă ruga. Cobor în oratoriu şi rămân în adoraţie. Mă încearcă o pace adâncă şi un sens de bunăstare; o experienţă prea mare, un mister, greu de explicat în cuvinte.
Apoi, tot în faţa Sfântului Sacrament, meditez misterele de lumină ale lui Ioan Paul al II-lea. Dimineaţa pe la ora 6:00 ies ca să mă alătur în capelă surorilor mele pentru un moment de rugăciune urmat de celebrarea euharistică. Trebuie să parcurg aproape 50 de metri şi în acel moment, mergând, îmi dau seama că braţul meu stâng se mişcă, nu mai rămâne imobil lângă corp. Descopăr şi o uşurinţă şi o agilitate fizică de câtva timp mie necunoscută.
În timpul celebrării euharistice sunt copleşită de bucurie şi de pace: este 3 iunie, sărbătoarea PreaSfintei Inimi a lui Isus. La ieşire de la Sfânta Liturghie sunt sigură că sunt vindecată... mâna mea nu mai tremură. Merg din nou ca să scriu şi de la amiază nu mai iau medicamentele.
Pe 7 iunie, aşa cum era prevăzut, m-am dus la neurologul care mă asista de aproape 4 ani. Şi el a rămas surprins în a constata neobişnuita dispariţie a simtomului morbului, cu toate că intrerupsesem tratamentul cu aproape 5 zile înainte de vizită. În ziua următoare, superioara generală a mulţumit tuturor comunităţilor noastre. Toată congregaţia noastră a început o novenă de mulţumire în cinstea lui Ioan Paul al II-lea.
Au trecut aproape 10 luni de când am întrerup orice fel de tratament. Am reânceput să lucrez normal, nu mai am nici o dificultate în a scrie şi conduc auto pe distanţe lungi. Mă simt ca şi renăscută; este o viaţă nouă pentru că nimic nu mai este ca mai înainte. Astăzi pot să spun că prietenul care a lăsat pământul nostru este acum foarte aproape de inima mea. A făcut să crească în mine dorinţa pentru Adoraţia Sfântului Sacrament şi iubirea faţă de Euharistie care au acum un loc prioritar în viţa mea de fiecare zi.
Ceea ce Domnul mi-a dat să trăiesc prin mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea este un mare mister, greu de explicat în cuvinte... dar nimic este imposibil lui Dumnezeu. Este chiar adevărat: << Dacă crezi, vei vedea măreţia lui Dumnezeu >>.
Dr. Gheorghe P.Budău
Din 2 aprilie 2005 am început să mă agravez din săptămână în săptămână, slăbeam din zi în zi, nu reuşeam să mai scriu (vă repet, sunt stângaci) sau dacă încercam să o fac, ceea ce scriam era greu de citit. Nu mai reuşeam să conduc auto, excepţie pe trasee scurte, pentru că piciorul meu stâng, câteodată se bloca pentru mai mult timp şi rigiditatea nu-mi mai permitea să mai pot conduce. Pentru a-mi putea desfăşura activitatea în spital, aveam nevoie de timp. Eram terminată. După diagnoză, îmi era greu să-l văd pe Ioan Paul al II-lea la televizor. Mă simţeam în schimb foarte aproape de el în rugăciune şi ştiam că el putea să înţeleagă ceea ce eu voiam. Mă minunam de puterea şi de curajul care mă îndemnau să nu mă dau bătută şi să iubesc această suferinţă. Numai iubirea ar fi dat sens a toate acestea. Era o luptă, zi de zi, dar dorinţa mea era de a o trăi în credinţă şi de adera cu iubire la voinţa Tatălui.
Era Sfântul Paşte (2005) şi doream să-l vad pe al nostru Sfânt Părinte la televizor pentru că ştiam, în intimul meu, că ar fi fost pentru ultima dată că aş fi putut să o fac. Era că, toată dimineaţa mă pregăteam pentru aceea ”întâlnire” (el mă chema la ceea ce eu aş fi fost peste câţiva ani). A fost greu pentru mine, fiind tânără ... O situaţie neprevăzută la serviciu, care nu mi-a permis ca să-l văd.
În seara de 2 aprilie toată comunitatea s-a reunit pentru a participa la seara de rugăciune din piaţa Sfântul Petru, în legătură în direct la televiziunea franceză cu dieceza de Paris (KTO) ... la anunţul morţii lui Ioan Paul al II-lea am crezut că este sfârşitul lumii, am pierdut prietenul care mă înţelegea şi care îmi dădea putere de a merge înainte.
În acele zile aveam senzaţia unui mare gol sufletesc, dar aveam şi certitudinea de a Sa vie prezenţă. Pe data de 13 mai, sărbătoarea Sf. Fecioare Maria de la Fatima, Papa Benedict al XVI-lea anunţă oficial dispensa specială pentru a începe Cauza de Beatificare şi Canonizare al Slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea. Începând din 14 mai surorile noastre din toate comunităţile franceze şi africane cer mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea pentru a mă vindeca. Se vor ruga fără întrerupere, fără a se obosi, până ce va sosi ştirea că vindecarea mea a avut loc.
În acea perioadă eram în vacanţă. Pe 26 mai după ce am terminat timpul de odihnă, m-am reântors în comunitate total sfârşită din cauza bolii. << Dacă crezi, vei vedea măreţia lui Dumnezeu >>; acesta este versetul din evanghelia Sfântului Ioan care din 14 mai m-a însoţit. Este 1 iunie: nu mai pot! Trebuie să lupt ca să stau în picioare şi să merg. Pe 2 iunie, după-amiază o caut pe superioara mea pentru a-i cere să mă scutească de la activitatea mea. Ea îmi cere să rezist încă un pic până la reântoarcerea de la Lourdes, în august, adăugând: << Ioan Paul II nu şi-a spus ultimul său cuvânt >>.
Desigur, el era prezent in acea întâlnire care s-a desfăşurat în pace şi în seninătate. Apoi, superioara mea îmi dă un stilou şi îmi cere să scriu << Ioan Paul al II-lea >>: este ora 17:00. Cu mare greutate scriu << Ioan Paul al II-lea >>. În faţa scrisului nelegibil rămânem pentru mult timp în tăcere... ziua continuă ca de obicei. După ce am terminat rugăciunea de seară, pe la ora 21:00 trec pe la locul meu de activitate pentru ca după aceea să mă reântorc în cameră. Simt dorinţa de a lua stiloul şi de a scrie, ca şi cum cineva mi-ar fi spus: << ia-ţi stiloul şi scrie >>... este ora 21:30 / 21:45.
Scrisul este clar legibil: surprinzător! Mă aşez în pat, minunată! Se împlineau două luni exact de la reântoarcerea lui Ioan Paul al II-lea în Casa Tatălui... Mă trezesc la ora 4:30, surăprinsă că am putut să dorm. Mă ridic din pat: corpul meu nu mai are dureri, nici o rigiditate şi în interiorul meu nu mai sunt aceeaşi. Pe urmă, o chemare interioară şi un puternic impuls de a merge în faţa Sfântului Sacrament pentru a mă ruga. Cobor în oratoriu şi rămân în adoraţie. Mă încearcă o pace adâncă şi un sens de bunăstare; o experienţă prea mare, un mister, greu de explicat în cuvinte.
Apoi, tot în faţa Sfântului Sacrament, meditez misterele de lumină ale lui Ioan Paul al II-lea. Dimineaţa pe la ora 6:00 ies ca să mă alătur în capelă surorilor mele pentru un moment de rugăciune urmat de celebrarea euharistică. Trebuie să parcurg aproape 50 de metri şi în acel moment, mergând, îmi dau seama că braţul meu stâng se mişcă, nu mai rămâne imobil lângă corp. Descopăr şi o uşurinţă şi o agilitate fizică de câtva timp mie necunoscută.
În timpul celebrării euharistice sunt copleşită de bucurie şi de pace: este 3 iunie, sărbătoarea PreaSfintei Inimi a lui Isus. La ieşire de la Sfânta Liturghie sunt sigură că sunt vindecată... mâna mea nu mai tremură. Merg din nou ca să scriu şi de la amiază nu mai iau medicamentele.
Pe 7 iunie, aşa cum era prevăzut, m-am dus la neurologul care mă asista de aproape 4 ani. Şi el a rămas surprins în a constata neobişnuita dispariţie a simtomului morbului, cu toate că intrerupsesem tratamentul cu aproape 5 zile înainte de vizită. În ziua următoare, superioara generală a mulţumit tuturor comunităţilor noastre. Toată congregaţia noastră a început o novenă de mulţumire în cinstea lui Ioan Paul al II-lea.
Au trecut aproape 10 luni de când am întrerup orice fel de tratament. Am reânceput să lucrez normal, nu mai am nici o dificultate în a scrie şi conduc auto pe distanţe lungi. Mă simt ca şi renăscută; este o viaţă nouă pentru că nimic nu mai este ca mai înainte. Astăzi pot să spun că prietenul care a lăsat pământul nostru este acum foarte aproape de inima mea. A făcut să crească în mine dorinţa pentru Adoraţia Sfântului Sacrament şi iubirea faţă de Euharistie care au acum un loc prioritar în viţa mea de fiecare zi.
Ceea ce Domnul mi-a dat să trăiesc prin mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea este un mare mister, greu de explicat în cuvinte... dar nimic este imposibil lui Dumnezeu. Este chiar adevărat: << Dacă crezi, vei vedea măreţia lui Dumnezeu >>.
Dr. Gheorghe P.Budău
Abonați-vă la:
Postări (Atom)